Copie

In intuneric se creeaza, din umbra se nasc trairi... lumina o compune.
Masti... carnaval de suflete ce se pitesc tremurand... nu de frig. Ochii bulbucati percep fugitiv un trotuar pavat, sparg cu talpile pietrisul in fuga catre carari luminate doar de un felinar stins. Doar umbre arunca pe asfalt. Hai sa te imbratisez sa-mi tin de cald. Caci doar masca zambeste pe plastic zi de zi. Uite, a ta e de piatra, mai rece, mai dura. Rad de tine. Avem masti diferite. Ce tremura.
Copile ai tu idee de-a ce te joci? Eu vreau sa raman omul in care ratacesc.

Poate, caci vorbesc intruna de masti.

La Multi Ani!

Cuvintele inghesuite mi s-au oprit in grumaz. Si cu cat ma sfortez mai tare sa le definesc, pot numai sa le pastrez inchise in cufarul meu, verde precum speranta unui nou curaj. Sa le compun. Am descoperit o cale sa ma auziti. E coala. Imi voi acoperi urechile si ochii... las pe cel din oglinda sa vorbeasca. Sa demonstreze ca simt. Ca in mijlocul vostru ma simt... acasa. Sunteti ploaia ce o scurg din par pe haine, si-o adun in palme. Pana acum am baut-o pofticios si ma hranea cu sensuri moi sau pietroase. Ca o alee pavata pe care umblam desculta, acoperita in val alb, intre umbrele dintre felinare. Iar capul acum mi-l rezem de varul scrijelit de atatea nume necunoscute. Se asterne uitarea.

Nu...

Soare pal de primavara. Nu a fost o zi obisnuita ieri. Nu a fost ziua mea, dar a fost a noastra. M-ai privit, mi-ai zambit. Am uitat sa ne prefacem ca e doar o aventura, ca nu ne suferim decat...
Imi zambeai, ma priveai. Am uitat sa-mi sting zambetul intr-o cautatura aspra, intr-o multime de cuvinte cu timbru ironic. Offf, am uitat sa ma ascund in spatele insensibilitatii. Cum de ai vazut ca tremuram? Eu doar zambeam. Zambeam si te priveam. Si vad ca si fericirea poate scrie destul din ea. Ssst! Fara cuvinte! Taci si mai saruta-ma o data... odata. Ne priveam, ne zambeam!

Prea comun

Stii ce mi-as dori foarte mult? Intr-o zi, oricare, cand ma intorc de acasa, sa ma astepti in gara. Cu mainile in buzunar, cu parul ciufulit de vant adunat in ochi, cu zambetul vesnic plictisit. Dar sa fii acolo. Sa cobor nerabdatoare scara vagonului, sa scap bagajul pe peron, sa-ti sar in brate.
Minte-ma! Doar da-mi senzatia ca esti protector, ca ma tii de mana nu in joaca. Eu ma sustin de mana ta si te cred cand o strangi. Minte-ma prin gesturi! vorbele vor fi de-ajuns, vreo doua, atatea cate sunt. Doar spune cate ai spus si strange-ma de mana. Poate odata spre final, au sa se impleteasca. Ne obisnuim in minciuna, ajungem sa credem amandoi. Inca e vis...e povestea serii. Noapte buna!


p.s. : multumesc!

Prima oara

Nu privesc, dar simt.
De ce ma-ntrebi ce-am scris? Incerci sa scurgi prin sita cuvinte ale unor aripi frante. Nu am scris eu! Ma acopar in panza neagra...doliu doar pe trup. In mine soare. Privesti o lume incuiata intr-un glob, nu de cristal sa nu se sparga, oameni incatusati de stiluri, copii legati de leagane din fier vopsit in curcubeu. Papusi teleghidate cu ochii stersi nu te fixeaza, te depasesc... tac... se-nvart in lumea lor. Nu poti face nimic... doar El are telecomanda.
Pot sa lovesc oglinda de zeci de ori cu pumnul meu schingiuit de lacomie. Chiar de s-ar face tandari tot m-ar reflecta. Azi vom vorbi despre prima oara. Prima oara in oglinda. Tot un vis a fost. Oameni. Multi. Se strecurau dintr-o incapere in alta... prin oglinda. Prima : o camera micuta, ingusta, cu un covor galbui, o carpeta rosie. A doua : o sala imensa, covor visiniu cu dungi albastre pe margini; rece... emotie.
Ii priveam cum se perindau prin sticla, cum alearga prin sala cea mare. Mi-au captat atentia... pana mi-am dorit si eu sa descopar camera cea noua. Am apasat puternic oglinda cu mainile. Degeaba, nu se clintea. Imi era ciuda, dar nu m-am infuriat. Am plecat privirea fara insa sa plang. Atunci se produse minunea. Am simtit cum patrund suprafata de gheata, trezindu-ma dincolo. Zambesc. O secunda atat, caci ceilalti nu mai erau. Ma gaseam singura in sala cea mare. Doar eu... ei plecasera. De ce am simtit atunci ca ploua? Am revenit in camera mea cu covor galbui, am deschis umbrela desi acum era cald. De atunci, de fiecare data cand oglinda ma reflecta, nu privesc... doar simt.

...

Ochii unui copil jucaus cauta intrebator : "Ce este Dumnezeu?". Involuntar ridic ochii spre cer : "Dumnezeu?". Ce sa-i explic mai intai : sensul de lumina, de inaltime, de puritate... ce-si aduna sensurile din nori?
Ochii lui ma fixeaza in continuare. Mi-am apropiat urechea de pieptul lui.
"Ssst! Vreau sa ascult!" ii spun.
"Ce?" intreaba el.
"Pe Dumnezeu" i-am raspuns.
"Unde, unde?" insista el.
"Aici" si pun manuta lui firava la pieptul meu.
"Tic, tic, tic, tic..."
"Aici e Dumnezeu. Cu fiecare bataie, El iti sopteste cat de mult te iubeste."




"Cand am ajuns un copil trist?"

Albastru

Era in drum spre mare cand, ametita, ma trezesc din somn, iar soarele despica cercuri albicioase. O alta imagine a luminii. Ce puternic razbea pe chipul meu amortit. A batut in piept pana ce s-a contopit cu pulsul din maini si urechi. Am ajuns s-o respir. Intai incet, ca orice nou, apoi ritmic ca picaturi in pesteri. Trairile unui copil. Unii copii se sperie de valurile uriase. Eu le lasam sa ma inghita. Zeul meu e marea. Forta mareei zarea... mea. Era vie ca mine, ma invelea in spuma moale. Nici acum nu pot ucide pestii.